Zapacitul

Ce pot spune mai mult inafara ca aceasta este cea mai "ciudata" poezie a mea.

Incerc sa scriu, sau sa povestesc
un gand absurd...
Dar stau si ma gandesc, ca poate,
nu gandul e absurd - ci eu.

Ma doare capul si nu mai inteleg
nimic.
Nu mai inteleg nici macar daca
ma doare capul, sau gandesc prea mult.

Aau!! Imi explodeaza capul!
Incep sa-mi curga lacrimile fara
nici macar un motiv...
Oare plang?

Poate daca ma duc si scriu
in alta parte... ma vio descotorosi
de aceste sentimente inutile.
Dar daca nu sentimentele sunt...

Bum! Nu stiu unde am cazut
asa, deodata, fara nici macar
sa mai clipesc.
Dar tot am creionul in mana...

Ma imbata mireasma ciresilor
de mai, dar este iarna.
Vreau sa ma arunc in zapada,
dar... de ce imi vine sa urlu?

A trecut un minut, si nu mai
stiu ce vreau.
Atate mii de cuvinte asezate, doar
intr-o singura propozitie...

Ma intreb daca scriu, sau poate
visez cu ochii deschisi.
Ah!... Iar am uitat.
Am uitat ca...
Sunt un zapacit.